Dana Bonţidean şi „AnimaArt” (Cluj-Napoca): „Teatrul de păpuşi înseamnă emoţie”

 PUPPETS BLITZ

Pentru câteva zile, au lăsat Clujul în urmă – deşi foarte mulţi copii îi aşteaptă şi acolo să redeschidă stagiunea! – şi au venit la Craiova, pentru a participa la Festivalul „Puppets Occupy Street”. Bineînţeles, nu singuri, ci împreună cu „Scufiţa Roşie” şi „Pinocchio”! Sunt actorii Asociaţiei „AnimaArt”, pe care îi mai puteţi vedea doar în această seară – de la orele 19.00 şi 21.00, în Parcul „Nicolae Romanescu”. Două spectacole interactive şi pline de umor, regizate de Dana Bonţidean, care, de 8 ani, este şi sufletul „AnimaArt”.

Mare iubitoare a artei animaţiei, aflată timp de aproape 30 de ani pe scena Teatrului de Păpuşi „Puck” din Cluj-Napoca, Dana Bonţidean îşi face meseria cu o mare credinţă: în puterea emoţiei. E „secretul” care, la fiecare din sutele de reprezentaţii „AnimaArt” de până acum, a deschis inimile copiilor şi adulţilor, deopotrivă, şi i-a făcut să revină pentru alte şi alte poveşti. „Pentru mine, teatrul înseamnă emoţie. Sunt foarte mulţi azi care fac spectacole, dar sunt foarte puţini care fac teatru...”, consideră artistul păpuşar clujean.

La festivalul de la Craiova, „AnimaArt” vine pentru a doua oară; prima dată, în 2018, ne-a dat întâlnire cu „Muzicanţii din Bremen” şi „Cenuşăreasa”. «Îi felicit din toată inima pe cei de la Teatrul „Colibri” – e o echipă extraordinară! – pentru faptul că au reuşit să facă această ediţie de festival! Bucuria noastră de a reîncepe munca a fost înzecită!”, spune Dana Bonţidean.

Sunteţi o mare iubitoare a teatrului de păpuşi şi o profesionistă – licenţiată în Artă Teatrală (specializarea Actorie) la Universitatea clujeană „Babeș-Bolyai”, cu o activitate de aproape 30 de ani pe scena Teatrului de Păpuşi „Puck”, actor-fondator al Asociaţiei „AnimaArt”. Cum a fost întâlnirea dvs. cu această artă fascinantă?

Nu am visat niciodată că o să fiu actriţă, ci... s-a întâmplat. În anul 1990 am făcut nişte cursuri la Teatrul de Păpuşi „Puck”, în urma cărora am susţinut un concurs pentru un post. Nu aveam nici o pregătire, am urmat facultatea abia după 4 ani, ca angajată a teatrului. Am absolvit la clasa profesorului Marius Bodochi, în 2001. Dar în teatru am avut parte de actori consacraţi de la care am învăţat foarte mult. Le-aş numi pe Kovacs Ildiko, Mimi Mierluţ şi, nu în ultimul rând, pe Mona Chirilă, care a fost şi directoarea mea. După ce ea a plecat dintre noi, am plecat şi eu din teatru. Dar „Puck” m-a format. Fiind un actor foarte conştiincios şi talentat, am avut parte de roluri mari. În teatrul de păpuşi e o mare problemă – partiturile sunt foarte mici, nu apuci să te încălzeşti pe scenă că se termină spectacolul!

„Compar teatrul de păpuşi cu copilul care se joacă. Copiii când se joacă o fac foarte serios şi sunt foarte concentraţi. Aşa îmi place mie să cred că fac teatru”.

Vă regăsiţi în ochii copiilor pentru care jucaţi? Aţi mai păstrat ceva din copila care aţi fost? Se mai potrivesc jocurile copilărei dvs. cu cele de acum?

Da şi nu... Dar în toţi anii aceştia mi-am păstrat ludicul. Eu cred în această artă a mânuirii păpuşii. Cred că teatrul de păpuşi îi mai interesează pe cei mici dacă îl faci cu credinţă. Cred în emoţie. Pentru mine, teatrul de păpuşi înseamnă emoţie. Sunt foarte mulţi care fac spectacole, dar sunt foarte puţini care fac teatru. Cel puţin în teatrul independent... Compar teatrul de păpuşi cu copilul care se joacă. Copiii când se joacă o fac foarte serios şi sunt foarte concentraţi. Aşa îmi place mie să cred că fac teatru. Nu mi-am pierdut ludicul... Totodată, sunt foarte disciplinată şi riguroasă la scenă – şi cu mine însămi, şi cu colegii mei, care sunt copia mea. Îi am lângă mine pe Leonard Viziteu şi Eniko Takacs – ei sunt cei care cred în mine şi în această artă, ei sunt baza mea. Şi mai am alţi câţiva colaboratori.

De ce aţi simţit nevoia să puneţi bazele „AnimaArt”? Şi care i-a fost parcursul în promovarea artei animaţiei?

În urmă cu 10 ani, am dramatizat o poveste, „Cei trei puceluşi”, şi am realizat spectacolul – unul interactiv, cu foarte mult umor, dinamic. Am început să îl joc când aveam timp, pentru că eram în continuare angajata Teatrului „Puck”. Apoi am făcut a doua dramatizare, la „Pinocchio”, şi am văzut că, la fel, e foarte bine primit spectacolul. Apoi a treia, la „Scufiţa Roşie”. Toate sunt adaptări pentru doi actori. Apoi... mi s-a spus că fac concurenţă neloială teatrului în care lucrez. Şi a trebuit să aleg: ori rămân, ori îmi continui drumul singură. Nu mi-am dorit să plec din teatru, dar am zis că, dacă am investit în aceste spectacole şi sunt atât de bine primite de public, e păcat să mă opresc. Nu îmi pare rău că am plecat de-acolo, chiar dacă am lăsat în urma mea roluri frumoase. Mi-am continuat drumul meu, cu paşi foarte mici, am avut răbdare... Am înfiinţat Asociaţia „AnimaArt” în urmă cu 8 ani. Am mărit echipa, apoi am deschis stagiuni cu publicul larg, la cele două cinema-uri din Cluj, „Dacia” şi „Mărăşti”, cu sprijinul Primăriei, cu care am încheiat un protocol de colaborare. Acolo au loc spectacole cu publicul larg duminica, dar în cursul săptămânii jucam, înainte de pandemie, zi de zi. 387 de reprezentaţii am avut în stagiunea trecută. Nu suntem un teatru de proiecte, ci ne autofinanţăm, iar din vânzarea biletelor am reuşit în fiecare an să realizăm câte o premieră.

«„Pinocchio” a făcut senzaţie aici! La reprezentaţia din faţa Teatrului „Colibri”, de-acum două seri, a fost un public cum n-am mai avut niciodată! Şi e un spectacol pe care îl joc de 9 ani! Dar copiii atât au fost de prezenţi că abia am reuşit să-i potolesc!».

Aveţi în repertoriul unele dintre cele mai cunoscute poveşti ale copilăriei, istorisite în lumea întreagă: „Muzicanţii din Bremen”, „Crăiasa Zăpezii”, „Cei trei puceluşi”, „Pinocchio”, „Scufiţa Roşie”, „Degeţica”, „Jack şi vrejul de fasole”. Ce vă inspiră în alegerea lor? Şi cum reuşiţi să păstraţi originalitatea? Pare destul de greu de atins, pentru că există, în timp, sute de montări ale acestor titluri...

Nu le aleg eu, ele mă aleg pe mine! Vă dau un exemplu: pur şi simplu, de doi ani, în capul meu, din când în când, apare Păcală. Şi în această pandemie am dramatizat „Păcală”. Aşa se întâmplă cu toate spectacolele: cel puţin un an e fiecare în mintea mea, după care încep să scriu. Durează mult până scriu – nu fac textul în două-trei zile, îmi ia câteva luni. „Anotimpurile” e spectacolul sufletului meu, cum îmi place să îl numesc; trecerea timpului e tema... e foarte sensibil. Toate spectacolele au un mesaj, transmit ceva. Pentru că îmi doresc să reziste în timp şi să fie vizionate de cât mai mulţi copii.

Teatrul de păpuşi înseamnă şi miraj. Sunt foarte importante muzica, interpretarea, partea de mânuire, timbrul vocii. Şi foarte important pentru mine e cuvântul, ceea ce se rosteşte pe scenă. Copiii sunt un public foarte generos dacă ştii să îi aduci cu tine în poveste. Iar eu nu „bifez” niciodată spectacolele. Publicul mie mi-a adus alt public, eu aşa am supravieţuit. Tot timpul le spun actorilor: trebuie să fim foarte buni, pentru că publicul trebuie să se reîntoarcă la noi şi duminica următoare, şi cealaltă, şi cealaltă...

Veselia cred că este cel mai straşnic medicament în această perioadă, iar „Pinocchio” şi „Scufiţa Roşie” l-au „administrat” cu succes la Craiova. Cum vă place atmosfera de la festival, cum a fost reîntâlnirea cu publicul?

„Pinocchio” a făcut senzaţie aici! La reprezentaţia din faţa Teatrului „Colibri”, de-acum două seri, a fost un public cum n-am mai avut niciodată! Şi e un spectacol pe care îl joc de 9 ani! Dar copiii atât au fost de prezenţi că abia am reuşit să-i potolesc! Îi felicit din toată inima pe cei de la Teatrul „Colibri” – e o echipă extraordinară! – pentru faptul că au reuşit să facă această ediţie de festival. Bucuria noastră de a reîncepe munca a fost înzecită! N-am mai jucat din martie, mi-a fost teamă... n-am vrut să am probleme şi nici să creez cuiva probleme. Însă o pauză mi-a prins bine... Nu am făcut teatru online, consider că pot să îl facă doar cei care au mijloacele necesare. Dar am văzut spectacole online... unele mi-au plăcut, altele nu. Toată lumea cred că a fost foarte încântată de faptul că se află aici, la Craiova, şi de reîntâlnirea cu publicul.

„Pe mine nu mă deranjează distanţarea aceasta fizică, pentru că, dacă ai ce să transmiţi, o poţi face şi dacă spectatorii sunt mai departe de tine. Dar am emoţii în ceea ce priveşte publicul”.

Încercarea aceasta prin care trecem, pandemia, credeţi că poate avea şi urmări pozitive? Şi, trăgând linie dialogului nostru, viitorul arată bine sau rău?

Eu vreau să cred că o să fie bine... Eu cred că oamenilor buni li se întâmplă lucruri bune. Un lucru bun e că am avut perioada asta să ne gândim mai mult la noi. Eu am retrăit emoţii din trecut şi asta m-a ţinut pe linia de plutire, m-am gândit la câte lucruri frumoase am realizat. Pentru că, în caruselul care se porneşte la începutul unei stagiuni, nu ai timp să te gândeşti. Aproape că uneori nu poţi să te bucuri de succesul tău din cauză că eşti prea obosit.

Însă pentru anul acesta nu sunt foarte optimistă. Pentru că depindem de public. Şi aici e problema: cum supravieţuim noi, independenţii, din punct de vedere financiar. Sălile în care „AnimaArt” joacă au 200 de locuri, dar sunt colegi care au propriile săli, unde au investit, şi deja aveau un număr mic de locuri. Acum devine şi mai mic! Iar artiştii independenţi trăiesc din spectacolele acelea pe care le joacă zilnic! Probabil vor rămâne să facă asta cei care au idei, care şi-au câştigat un public al lor. Pe mine nu mă deranjează distanţarea aceasta fizică, pentru că, dacă ai ce să transmiţi, o poţi face şi dacă spectatorii sunt mai departe de tine. Dar am emoţii în ceea ce priveşte publicul. Noi deschidem stagiunea mâine-seară la Cluj, în parcul central, şi rămâne de văzut câţi o să participe... O să fie greu pentru artiştii independenţi, dar trebuie să sperăm că o să fie şi bine!

Când şi unde vă întâlniţi cu Asociaţia „AnimaArt”:

„Scufița Roșie”

25 august, ora 18:00 – Piața „Mihai Viteazu”

26 august, ora 18:00 – Piața „William Shakespeare”

27 august, ora 19:00 – Teatrul „Colibri”, esplanadă

29 august, ora 19:00 – Parcul „Nicolae Romanescu”

O adaptare inedită a textului și o punere în scenă originală prin diferențele de stil în crearea acțiunii personajelor, susținută de o scenografie ingenioasă. De ce o altfel de Scufiță? Pentru că este nevoie întotdeauna de ceva nou! Pentru că tipul de atenție și reacțiile firești ale copiilor s-au modificat, iar teatrul de păpuși trebuie să răspundă prin spectacole care să le capteze interesul și să provoace râsul. Râsul înseamnă sănătate!

„Pinocchio”

25 august, ora 20:00 – Piața „Mihai Viteazu”

26 august, ora 20:00 – Piața „William Shakespeare”

27 august, ora 21:00 – Teatrul „Colibri”, esplanadă

29 august, ora 21:00 – Parcul „Nicolae Romanescu”

Pinocchio reprezintă simbolul copilului dispus permanent la joacă, cu sufletul curat, care caută să înțeleagă gândurile și sentimentele celor mari. El explorează cu fragilitatea specifică vârstei, dar și cu ingeniozitate lumea dominată de minciună, egoism și indiferență. Copiii se identifică cu acest personaj, uneori îl apostrofează, alteori îl consolează și îl îmbrățișează.