ABRACADABRA şi puterea sa magică: Marian Râlea!

 PUPPETS BLITZ

ABRACADABRA şi... încă o magie la „Puppets Occupy Street”! O lume colorată se deschide, cu muzică şi dans, cu Făt-Frumos, prinți şi prințese, ghionoaia și alte personaje din cele mai îndrăgite povești ale copilăriei. Iar el, povestitorul, te ţine captiv, te poartă din aventură în aventură, ba chiar îţi dă câte un scurt rol şi îţi oferă mici cadouri! Pentru că... el poate, el e Magician! El e Marian Râlea – cunoscut şi iubit actor pentru copii, cu care au crescut generaţii întregi. ABRACADABRA şi Marian Râlea au venit pentru prima dată la festivalul de la Craiova, unde au prezentat spectacolele „Drumul lui Făt-Frumos” şi „Suflet de statuie”. Le-aţi putut vedea miercuri în centrul oraşului şi aseară în Parcul „Nicolae Romanescu”.

„Mi-a plăcut mult tema festivalului... foarte frumoasă! Eu sunt fascinat de păpuşi, de viaţa pe care actorul o creează dintr-un material… Să fii într-un festival dedicat copiilor şi să vezi părinţii care se bucură la fel alături de cei mici mi se pare extraordinar! Îi felicit pe cei care au avut această iniţiativă! Vom reveni aici cu mare drag, mai ales că este un public special, iar eu sunt pe jumătate oltean!”, a mărturisit actorul.

„E o bucurie imensă să vezi un copil râzând – cel puţin pentru mine –, să îl vezi trăind clipa de teatru alături de personajele pe care noi le aducem pe scenă. E un respect faţă de părinte, pe care îl ştii de mic şi acum, iată, a crescut şi are copii. Cred că ţine de meseria de actor – care nu este decât un joc pe scenă, care se aseamănă foarte mult cu jocul copiilor –  şi cred în această meserie ca un fel de a trăi”.

Nu cred că sunt mulţi copii, părinţi, bunici în ţara asta care să nu fi auzit de ABRACADABRA. Generaţii întregi vă iubesc de pe vremea când eraţi Magicianul de la televizor şi făceaţi emisiunea cu acest nume. Pare că nu îmbătrâniţi şi nu obosiţi niciodată! Care este secretul?

Nu cred că e secret. Timpul este nemilos şi ne marchează viaţa definitiv... Important e să ai acea bucurie a jocului pe care o au cei mici şi atunci totul se rezolvă, nu mai e nici o mare problemă să îţi păstrezi personajul pe care l-ai creat acum mulţi ani. Nu cred că e vorba, totuşi de tinereţe fără bătrâneţe şi de viaţă fără de moarte, ci despre a oferi copiilor sufletul, inima şi gândul tău de bine în joaca pe care o propui.

De fapt, nu s-a schimbat jocul copilăriei şi atunci pare că noi am rămas suspendaţi în timp. E o bucurie imensă să vezi un copil râzând – cel puţin pentru mine –, să îl vezi trăind clipa de teatru alături de personajele pe care noi le aducem pe scenă. E un respect faţă de părinte, pe care îl ştii de mic şi acum, iată, a crescut şi are copii. Cred că ţine de meseria de actor – care nu este decât un joc pe scenă, care se aseamănă foarte mult cu jocul copiilor –  şi cred în această meserie ca un fel de a trăi. Nu cred că puteam să fac altceva, nu cred că am supărat pe cineva făcând această meserie de actor şi nu cred că cineva nu iubeşte teatrul.

„A fost odată ca niciodată... aşa încep toate poveştile în lumea copilăriei. Că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti! Iubiţi, cântaţi, citiţi poveştile! Veţi fi mai buni, mai curajoşi, mai isteţi. Iar atunci când veţi creşte mari, când veţi fi părinţi şi bunici, nu uitaţi că această lume există!”. Aşa le spuneţi copiilor înaintea începerii spectacolului. Pe dvs. de când şi cum v-au „crescut” poveştile?

Am avut încă de copil această dorinţă de a fi pe scenă. În curtea casei de la Braşov mă jucam de-a teatrul, aveam o cortină şi făceam mici reprezentaţii. Şi am avut încredere că pot să fac meseria asta, pe care mi-a dat-o fratele meu mai mare – Dumnezeu să-l odihnească! –, a fost actor.

Şi atunci au început poveştile. A fost o poveste cu o facultate în care am avut şansa să fiu studentul marilor actori Marin Moraru, Amza Pellea, coordonatorul de an era Ion Cojar. După ce am terminat facultatea au început poveştile pur teatrale, din Teatrul Mic, Teatrul de Comedie, de prin ţară... Bârlad, Ploieşti. Tot poveştile m-au dus înspre acest personaj al Magicianului. Îmi aduc aminte că în 1990, când am început, la o filmare i-am rugat pe câţiva copii să cânte ceva şi au cântat... „Poporul, Ceauşescu, România”. Era o melodie arhicunoscută a vemurilor de dinainte, din cele care erau „pe linie”, patriotice. Şi atunci mi-am dat seama că e nevoie să reinventăm poveştile. Tot atunci am început să citesc poveştile românilor, mitologia românească m-a inspirat în tot ce am făcut.

„Există lumea copilăriei, cred în ea! Putem rămâne copii toată viaţa sau măcar să trăim cu speranţa că inima noastră nu s-a schimbat în nici un fel. Dar sunt convins că toţi avem nevoie de poveste, indiferent că suntem copii, tineri sau adulţi”.

Oamenii mari îşi cam pierd capacitatea de a se juca, ceea ce face ca teatrul de animaţie şi poveştile să rămână în afara sferei lor de interes. De ce numai „când eşti copil viaţa-i un joc”, aşa cum v-am auzit cântând la spectacole? Cum să facem să ne reamintim mereu şi mereu că „această lume există”?

Există lumea copilăriei, cred în ea! Putem rămâne copii toată viaţa sau măcar să trăim cu speranţa că inima noastră nu s-a schimbat în nici un fel. Dar sunt convins că toţi avem nevoie de poveste, indiferent că suntem copii, tineri sau adulţi. Toţi trăim cu această poveste pe care o descoperim în fiecare zi, clipă de clipă. Dacă ne uităm în jur, o să vedem că totul aparţine poveştii – acestei poveşti mari care se numeşte viaţă. Dar mai avem şi talentul de a face din orice lucru o poveste – reală sau imaginară, comică sau tristă. Avem nevoie de această poveste, o căutăm pretutindeni.

Cât de mult sau de puţin seamănă generaţiile de azi cu cele spectatoare la primele dvs. reprezentaţii? Copiii sunt azi încă de la o vârsta fragedă mai pasionaţi de tehnologie...

Este normal, nu putem fi împotriva progresului. Sigur, sunt alte descoperiri, alte poveşti. Dar spiritul copilăresc nu s-a schimbat şi nu se va schimba niciodată, eu aşa cred. Nu cred că există altfel de copil, neinteresat de poveste sau de aventură. Nu. Mijloacele sunt altele, dar copilul va înţelege şi acum, exact, cuvântul şi faptul că actorul de pe scenă îi transmite un adevăr, pe care el îl acceptă sau nu. Copiii au acum aceeaşi frenezie, aceeaşi bucurie a jocului la fel cum le aveau şi atunci. În esenţă nu se schimbă acest joc al copilului şi nici spectatorii. Sigur, depinde ce le oferi. Există o filosofie a culorilor, există o putere a cuvântului, o forţă a gândului – toate acestea fac din cei mici, spectatorii de-acum şi cei din urmă cu 30 de ani, nişte participanţi direct la tot ce se întâmplă pe scenă sau în jurul lor. Nu, nu s-au schimbat copiii... E o impresie, o iluzie, ne păcălim singuri. Cum nici noi nu ne-am schimbat în esenţă...

Teatrul „Colibri” păstrează viu de peste 70 de ani spiritul copilăriei, iar de 7 ani îl transpune şi în „Puppets Occupy Street”. De ce v-aţi dorit să ajungeţi aici, la festival?

În primul rând mi-a plăcut mult tema festivalului... foarte frumoasă! Nu numai că te pune pe gânduri, dar îţi şi deschide un orizont, te duce către o zonă de visare. Apropo de „puppets”... Eu sunt fascinat de păpuşi, de viaţa pe care actorul o creează dintr-un material. Sunt fascinat! N-am creat păpuşi, dar am jucat cu ele şi a fost o încântare. Asta dacă gândim la nivelul materialităţii. Dar dacă ne gândim la nivelul spiritual, în care oamenii-păpuşi devin magici, magicieni, şi „ocupă străzile”, are o altă semnificaţie festivalul. Plus că să fii într-un festival dedicat copiilor şi să vezi părinţii care se bucură la fel altături de cei mici mi se pare extraordinar! Îi felicit pe cei care au avut această iniţiativă! Vom reveni aici cu mare drag, mai ales că este un public special, nu e cel pe care îl întâlneşti la teatru. Noi jucăm acum pe stradă, iar el vine aici, într-o zonă deschisă, şi concrentrează toată atenţia şi bucuria pe întâmplarea de pe scenă.

„În urmă cu şase luni, noi invitam copiii, în final, pe scenă, şi toţi participau la crearea poveştii, a spectacolului. Aici am fost nevoiţi să păstrăm toate regulile şi să inventăm o interactivitate care să aibă copilul în prim-plan”.

Aţi adus craiovenilor două spectacole, cu patru reprezentaţii. O mare bucurie, desigur, îndeosebi pentru copii să vă vadă aseară! Cum a fost interacţiunea cu publicul? Am văzut că aţi adaptat reprezentaţiile astfel încât să existe protecţie sanitară şi distanţare fizică, aţi „îmbrăcat” regulile într-o poveste, rugându-i pe cei mici să stea în „cetăţile” lor, adică pe scaune, fiind „punctaţi” pentru asta...

În urmă cu şase luni, noi invitam copiii, în final, pe scenă, şi toţi participau la crearea poveştii, a spectacolului. Aici am fost nevoiţi să păstrăm toate regulile şi să inventăm o interactivitate care să aibă copilul în prim-plan. La început am crezut că nu se poate, dar în momentul în care pregăteam spectacolul „Drumul lui Făt-Frumos” ne-am dat seama că ei pot să participe şi din „micro-cetatea” în care se află, chiar dacă aceasta e compusă doar dintr-un scaun. Regulile trebuie respectate, iar copiii le respectă în toate jocurile lor, şi atunci am creat şi acest joc cu punte şi l-am integrat poveştii. Pe scurt, copiii stau în cetăţile lor, devin Feţi-Frumoşi şi Ilene Sânziene şi coordonează Calul Năzdrăvan pe drumul lui Făt-Frumos, pe care se întâlnesc cu diverse personaje. Astfel, Făt-Frumos-ul nostru trece printr-un univers al poveştilor alături de Ileana Sânziana.

În „Suflet de statuie” am creat un spectacol în care statuile prind viaţă. E vorba despre magia care mişcă statuia pe parcursul spectacolului. Nu o pot face decât cei din sală – ei decid dacă statuia se mişcă sau nu, ei rostesc cuvintele magice. Publicul a fost încântat în primul rând de această diferenţă între mişcare-nemişcare, viu şi mai puţin viu, între aparenţă şi viaţa lăuntrică, suflet. Şi s-au recunoscut... Toţi avem momente când cădem pe gânduri şi rămânem încremeniţi în statuia noastră. Dar ea întotdeuna va prinde viaţă şi va fi influenţată de ceea ce se întâmplă în jur.

„Cred foarte mult că teatrul nu va pieri niciodată. Totuşi, el există de peste 2000 de ani! Au fost perioade în care nu a stat în prim-plan, dar a revenit cu mai multă putere. Cred în aceast forţă a teatrului şi cred că lumea are nevoie de teatru”.

În acest context al pandemiei, ce au avut de pierdut artiştii, în general, şi ABRACADABRA şi Marian Râlea în special?

Au fost nişte etape. Prima, în care noi am respectat regulile. Am încercat să intervenim online şi să ne trăim meseria prin intermediul a tot ce înseamnă mijloace tehnice. Dar, la un moment dat, ne-am dat seama că viul nostru, viaţa noastră este pe scenă. Numai că nu era bine să fim pe scenă. Închipuiţi-vă ce s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi auzit că cineva s-a îmbolnăvit într-o sală de spectacole! Şi atunci am înţeles că trebuie să ne pregătim pentru o altă etapă care va veni, pentru a-i ruga pe spectatori să reintre în sală. Pentru că şi asta e o problemă: cine are curajul să intre. Am avut sentimentul, la un moment dat, că suntem vinovaţi noi că îmbolnăvim oamenii în sala de teatru, în restaurante. Şi va fi greu să îi rogi pe spectatori să vină să te vadă. Dar această semi-libertate acordată – fiind şi vară şi putând juca în aer liber –  ne-a demonstrat că lumea are nevoie de teatru, că oamenii vin, chiar dacă sunt 2 metri distanţă între scaunele pe care stau, şi au această mare fericire că văd teatru şi înţeleg efortul nostru. Pentru că nu e uşor, după ce ai fost obişnuit cu 400 de oameni, să joci în faţa a 50-60. Dar am certitudinea că spectatorii vor redescoperi teatrul şi vor reintra în sală, în momentul în care se va putea. Trebuie să înţelegem cu toţii că această protecţie este numai pentru binele nostru şi al celorlalţi. Nimeni nu cred că a avut vreo rea intenţie să închidă teatrele. Doar că există acest pericol... Şi cred foarte mult că teatrul nu va pieri niciodată. Totuşi, el există de peste 2000 de ani! Au fost perioade în care nu a stat în prim-plan, dar a revenit cu mai multă putere. Cred în aceast forţă a teatrului şi cred că lumea are nevoie de teatru.