Puppets Occupy Street Festival has a new website!

Go check: https://puppetsoccupystreet.com

PUPPETS BLITZ

 „Pentru mine, întâlnirea cu teatrul de animaţie a însemnat o mare şansă: de a prezenta oamenilor o parte din sufletul meu, aceea de copil. Cu fragilitate, cu naivitate şi cu forţă, în acelaşi timp. Eu cred că acestea sunt unele dintre atributele teatrului de calitate. Şi mă mai atrage foarte mult metafora în teatru. Iar eu cred că teatrul de animaţie este, prin excelenţă, o metaforă”. 

Mărturisirea îi aparţine Oanei Leahu – nume sonor în teatrul de animaţie românesc, de a cărui scenă o leagă peste 20 de ani de activitate, cu zeci de montări şi de premii obţinute. Iar când nu este la scenă, Oana Leahu este la catedră, ca profesor universitar doctor şi decan al Facultății de Arte în Limba Română la Universitatea de Arte din Târgu Mureş. O instituţie unde a studiat regia de teatru, fiind licenţiată în 1995, şi care azi se bucură de prestigiu la nivel naţional şi datorită contribuţiei sale.

La „Puppets Occupy Street” a venit pentru prima dată şi, Masquerade Edition fiind, atelierul adresat profesioniştilor pe care l-a coordonat în perioada 26-31 august a avut ca temă „Masca – valenţe estetice”. „Festivalul acesta este extraordinar, pentru că relaţia pe care o deschide cu publicul este una foarte adevărată, foarte directă. (...) Are o atmosferă foarte vie, pe care o imprimă şi oraşului. Mi se pare că în această săptămână de festival Craiova este mai vie ca niciodată!”, a apreciat Oana Leahu. „Puppets Occupy Street” a fost şi cadrul unui dialog cu regizorul, scenaristul şi profesorul Oana Leahu despre întâlnirea sa cu teatrul de animaţie, despre oamenii care îl slujesc astăzi cu dăruire, ca şi despre tinerii studenţi aflaţi în căutarea propriului loc pe această scenă.

Aveţi o dragoste declarată pentru teatrul de animaţie! Aţi studiat regia, însă aţi montat mai puține spectacole de teatru dramatic, fiind atrasă aproape în exclusivitate de cele pentru copii. De ce?

Am montat şi spectacole de teatru dramatic. Şi o altă pasiune mare a mea este să montez spectacole-lectură – cred că e un gen foarte interesant şi foarte atractiv şi pentru artiştii care se implică în astfel de proiecte, şi pentru public. Dar, da, am montat multe spectacole de teatru de animaţie. Pentru că am avut această şansă. Pentru mine, întâlnirea cu teatrul de animaţie a însemnat o mare şansă: de a prezenta oamenilor o parte din sufletul meu, aceea de copil. Cu fragilitate, cu naivitate şi cu forţă, în acelaşi timp. Eu cred că acestea sunt unele dintre atributele teatrului de calitate. Şi mă mai atrage foarte mult metafora în teatru. Iar eu cred că teatrul de animaţie este, prin excelenţă, o metaforă.

Întâlnirea care mi-a marcat existenţa a fost cu un text – „Micul prinţ”, al lui Antoine de Saint-Exupery, primul spectacol pe care l-am realizat în teatrul de animaţie. A fost întâlnirea cu o echipă – e vorba de actori ai Teatrului „Prichindel” din Alba Iulia şi de directorul Ioana Bogăţan. Şi a fost întâlnirea cu un mare scenograf – Eustaţiu Gregorian, care m-a învăţat pe mine, „domnişoara mânzu” (pentru că aşa îmi spunea, „măi, mânzule!”), cam tot ce este important să ştii atunci când colaborezi cu un scenograf din domeniul teatrului de animaţie şi ce importanţă are lumea vizuală într-un spectacol de acest gen. Am montat „Micul Prinţ” în teatrul de animaţie şi am rămas în teatrul de animaţie.

Câte spectacole au urmat? Nu fac niciodată contabilitatea la spectacolele mele. Îmi place foarte mult ca fiecare proiect să fie aici şi acum. Îmi place să descopăr cu actorii cu care lucrez energiile şi lumile care ne înconjoară. Şi îmi place să nu-mi repet spectacolele – chiar dacă am montat acelaşi titlu, fiecare spectacol este altfel. Pentru că, în afară de scenografie, în spatele păpuşilor se cunosc foarte bine mânuitorii şi fiecare îşi imprimă personalitatea şi talentul şi sufletul în păpuşa căreia îi dă viaţă.

Din 1995 sunteţi profesor la Universitatea de Arte din Târgu Mureș, unde ați urcat toate treptele carierei universitate, iar din 2011 până în prezent sunteţi decan al Facultății de Arte în Limba Română. Din 2002 până în 2010 aţi fost regizor artistic al Teatrului de Păpuşi „Prichindel” din Alba Iulia, iar din 2005 sunteţi regizor artistic la Teatrul pentru Copii şi Tineret „Ariel” din Târgu Mureş. Aş zice că se împacă bine regia de teatru cu managementul educațional... Aşa este?

Managementul educaţional ocupă foarte mult timp. Dar managerul cred că îi dă uneori lecţii regizorului despre cum să îşi organizeze activitatea la scenă şi producţia teatrală. Iar regizorul cred că îi oferă managerului uneori din răbdarea pe care, indiferent în ce situaţie e pus, trebuie să o aibă cu toţi colegii – studenţi, cadre didactice, personal administrativ. Pentru că, dacă e ceva ce îmi doresc foarte mult să păstrez, este această relaţie de parteneri într-un proces, fie că el este de creaţie, fie că este de învăţământ vocaţional.

Atunci când sunt la scenă, când lucrez pentru un proiect, mă simt în vacanţă, recunosc! Actorii se miră uneori de ce eu am atâta răbdare. Şi le explic: pentru că este bucuria mea! Când intru la scenă, totul rămâne deoparte. Şi asta înseamnă program – să fiu acolo, în momentul în care fac o activitate, indiferent ce structură are ea şi chiar dacă uneori e obositor.

Ce fel de generaţii de studenţi avem, în ultimii ani, la Teatru, în special la Păpuşi-Marionete, în comparaţie cu cele din anii 2000? Tot mai mulţi tineri intră azi în trupe de teatru independente încă de pe băncile facultăţii sau imediat după ce au absolvit...

Cred că sunt oameni foarte talentaţi, oameni care studiază. Dar uneori cred că sunt tineri care vor să ardă etape. Şi asta nu e întotdeauna foarte bine. Experimentul sigur că este la locul lui şi în teatrul de animaţie – practic, tot timpul experimentăm –, dar el trebuie dublat şi de foarte mult studiu. Trebuie să căutăm forme noi, dar e bine să nu cauţi ce au găsit alţii. E bine să cunoşti ce au găsit alţii şi pe urmă să-ţi afli propriul drum.

Cât despre trupele de teatru independente, consider că e un exerciţiu foarte bun, dar şi un exerciţiu greu pe care tinerii şi-l asumă. Pentru că înseamnă nu numai partea artistică, ci şi organizare, găsire de fonduri, scriere de proiecte – sunt lucruri pe care le învaţă şi în facultate, cel puţin la Universitatea de Arte din Târgu Mureş au şi proiecte de management de făcut, şi proiecte de strângere de fonduri. Dar producţiile acestor companii, chiar dacă sunt mai mici decât ale unui teatru subvenţionat, trebuie să nu lase, cum se zice, la calitate. Eu cred că aceste companii teatrale sunt minunate, dar le doresc să îşi găsească un limbaj, să-şi găsească un mesaj şi să fie foarte exigente cu propriile produse artistice. Şi le-aş sugera tuturor coordonatorilor, managerilor de acest tip de companii să meargă măcar o dată la Festivalul de la Avignon, pentru că în Secţiunea „OFF” sunt foarte multe mici companii teatrale, care însă creează nişte bijuterii de spectacole. Şi cred că ar fi bine ca aceşti artişti să rămână în companiile teatrale pentru că aşa îşi construiesc viitorul şi pentru că ei cred în asta, nu în aşteptarea unui loc într-un teatru subvenţionat de stat.

Aţi avut contacte pe plan internaţional cu teatrul de animaţie. Pe ce poziţie aţi situa teatrul de păpuşi românesc în raport cu acesta?

Nu pot şi nici nu doresc să fac un clasament. Pot să afirm că actorii români de teatru de animaţie sunt foarte talentaţi. Pot să afirm că acceptă provocările – indiferent ce provocare „aruncă” un regizor în faţa lor. Cred că ar trebui să avem mai mulţi scenografi în teatrul de animaţie românesc. Ne lipsesc... Sunt câţiva, poţi să îi numeri pe degetele de la o mână. E nevoie de infuzie de tinereţe, în primul rând, în acest domeniu al scenografiei în teatrul de animaţie. Dacă am avea asta, cu siguranţă am face un pas mai departe. Poate şi în domeniul dramaturgiei... Din fericire, numeroşi regizori de teatru de animaţie îşi fac propriile scenarii. Dar, dacă în Germania sau Franţa sau S.U.A. există o dramaturgie pentru vârsta copilăriei sau adolescenţei, noi încă mai avem de lucru şi aici.

Dar Festivalul „Puppets Occupy Street” unde l-aţi plasa pe harta evenimentelor de gen? Cum îl apreciaţi?

Mă leagă de Adriana Teodorescu o foarte frumoasă şi îndelungată prietenie, încă de pe vremea în care ea nu era managrul Teatrului „Colibri” şi avea o asociaţie, „GAG” se numea, cu care a organizat o tabără pentru studenţii de la Animaţie din Iaşi, Târgu Mureş şi Bucureşti. Festivalul acesta este extraordinar, pentru că relaţia pe care o deschide cu publicul este una foarte adevărată, foarte directă. Faptul că scoate în stradă, lângă public, păpuşi, sisteme de animaţie de toate felurile, artişti deosebiţi mi se pare interesant. Are o atmosferă foarte vie, pe care o imprimă şi oraşului. În această săptămână de festival Craiova este mai vie ca niciodată! Să vezi bunici, părinţi şi copii bucurându-se împreună de poveşti cred că înseamnă foarte mult pentru personalitatea spectatorilor, pentru personalitatea artiştilor. E un flux de energie şi de viaţă, de bucurie. Apoi, acest spaţiu de întâlnire care strânge artişti din ţări diferite, cum s-a întâmplat în anii trecuţi, cred că este şi un foarte bun mediu profesional şi un foarte bun prilej de a vedea unde te situezi.

Aţi coordonat, la ediţia din acest an, împreună cu conf. univ. dr. Gavril Siriteanu, care vă este coleg la Universitatea de Arte din Târgu Mureş, două ateliere dedicate profesioniştilor din teatru, cu întâlniri pe parcursul a şase zile. Despre ce a fost vorba?

Atelierul lui Gavril Siriteanu a fost unul de construcţie de păpuşi şi s-a desfăşurat în expoziţia de păpuşi cu care am venit şi ca reprezentanţi ai Universităţii de Arte din Târgu Mureş. Iar eu am coordonat atelierul intitulat „Masca – valenţe estetice”, pe care l-am conceput ca pe o incursine în lumea măştii – masca generică –, dar şi cu exerciţii de animare a măştilor, încercând să surprindem fantasticul, grotescul, frumosul, sublimul – ce nasc în spectatori măştile. Pentru mine masca este importantă atât ca instrument de studiu pentru actor, pentru că îl învaţă foarte multe despre el însuşi, lucruri pe care uneori nici nu ştie că le conţine, cât şi ca prezenţă scenică pentru spectator.

Mulţumesc pentru bucuria acestei întâlniri şi sper ca Masquerade Edition 2020 să fie doar prima din multele ediţii ale Festivalului „Puppets Occupy Street” care să vă aducă la Craiova!

PUPPETS BLITZ

 Perindările între grafică, pictură, sculptură sau arte monumentale aveau să îl urmărească și după admiterea la facultate, mărturiseşte Gavril Siriteanu. Mereu era ceva nou de explorat, de învăţat... Întâlnirea cu teatrul de animaţie – către care tot curiozitatea l-a îndreptat! – a fost revelaţia faptului că le poate folosi pe toate, „fără să am regrete că am renunţat la un mod de expresie în favoarea altuia”. Şi acest tărâm de poveste este însă o continuă provocare! „Tot timpul mai e ceva de căutat, te redescoperi şi pe tine şi domeniul. (...) S-ar putea să mă sprijin în baston şi încă să mai caut!”.

Gavril Siriteanu s-a născut la Craiova, unde a urmat cursurile Liceului de Artă, apoi a fost student la Universitatea de Arte din Iaşi, mai târziu obţinând aici şi doctoratul. În prezent îşi desfăşoară activitatea la Universitatea de Arte din Târgu Mureş, unde este conferenţiar, şi se dedică scenografiei pentru teatrul de animaţie. Este sculptor de păpuşi şi, deşi nu îi place să facă mare caz din faptul că e strănepotul marelui Constantin Brâncuşi, recunoaşte că atracția pentru artă poate fi o moștenire genetică.

A revenit la Craiova cu prilejul Festivalului „Puppets Occupy Street” – Masquerade Edition 2020, în cadrul căruia a coordonat atelierul „Creatorul”, destinat profesioniştilor, şi a prezentat expoziţia „Personaje din lumea de vis”. După mut timp, Gavril Siriteanu a avut răgaz să redescopere oraşul copilăriei, locul din care a pornit în căutările sale care l-au dus, în cele din urmă, către scenografie şi lumea magică a teatrului de animaţie...

V-aţi născut la Craiova, aţi făcut Facultatea de Arte Plastice la Iaşi, iar de câţiva ani sunteţi profesor la Târgu Mureş. Care este, pe scurt, povestea acestui parcurs?

„Abc”-ul acela foarte important aici mi-a fost insuflat, în Liceul de Artă din Craiova, de un tânăr profesor. Era proaspăt, viguros, avea pofta de a lucra mai mult cu elevii. Ne-a corectat când a trebuit... Că dup-aia, mai târziu, e mai greu! Am plecat apoi la facultate, unde am prins perioada serioasă, cu 6 ani de studiu. Imediat după Revoluţie, aveai libertatea să încerci şi Bucureştiul, şi Iaşiul. Aveam dosarul depus în ambele locuri. Şi am ales Iaşi... un oraş mai liniştit, mai curat decât capitala. Am optat pentru Arte Plastice, dar am avut perioade în care am oscilat de la o secţie de la alta, în căutări, din dorinţa de a mai vedea şi altă tehnică de expresie din zona aceasta. La un moment dat, chiar eram încurcat între artele volumului, artele plastice, artele decorative... Culmea, în momentul în care am luat contact cu teatrul am descoperit că le pot folosi pe toate cam în aceeaşi măsură! Fără să am regrete că am renunţat la un mod de expresie în favoarea altuia. Sub umbrela dramei putem reuni cele 7 arte şi să le exploatăm pe toate în folosul spectacolului! Am rămas o bună perioadă în Iaşi... vreo 15 ani. Spre finalul facultăţii am găsit un post liber de tehnician de construcţie păpuşi-marionete. Iar în Târgu Mureş am venit cam de 10 ani.

Ştiu că nu vă place să faceţi caz de faptul că sunteţi strănepotul lui Aurel Brâncuşi, fratele marelui Constantin Brâncuşi, şi că nici nu vă este uşor, mai ales atunci când apare tentaţia de comparare a talentului. Fiecare are un drum aparte, însă... cumva vă uneşte sculptura. Dvs. aţi ales să fiţi sculptor de păpuşi! Care a fost prima întâlnire cu teatrul de animaţie şi ce v-a determinat să îl îndrăgiţi atât?

Da, nu-i comodă comparaţia... Iar sculptura cred că s-a păstrat aşa, ca o chimie subtilă. Deşi în liceu era cât pe-aci să fiu exmatriculat, pentru că lipseam chiar de la orele de modelaj. Nu-mi plăceau, din simplu motiv că mă deranja praful de lut pe mâini. Şi am tot făcut absenţe până când profesorul mi-a spus că nu mai pot promova şi, treaba mea, să mă duc la alt liceu. Aşa că, într-o zi, n-am avut încotro şi am făcut toate temele, iar profesorul a fost uimit: „Cum să nu vii, mă, la modelaj, când tu le faci atât de uşor?!”. I-am explicat motivul. Mi-a spus că o să mă obişnuiesc...

În Iaşi am început activitatea în domeniul teatrului. Am cunoscut un profesor asociat, din Germania, care a venit şi a predat în facultatea noastră, celor de la Teatru, exact tehnica de construcţie a păpuşilor. Întâmplător, o colegă m-a rugat să o ajut şi i-am făcut o marionetă din lemn. Am fost remarcat de profesor şi chiar m-a întrebat dacă nu m-ar tenta să merg către zona asta.

Întâlnirea cu teatrul de animaţie a fost subtilă şi am luat-o tot ca pe o curiozitate: ia să văd, ce e nou, ce e interesant şi aici de făcut! Uşor-uşor, am prins înţelesurile. Iar în timp am descoperit că, de fapt, foarte mulţi oameni evită zona asta complicată a structurărilor, în care trebuie să amesteci şi tehnic, şi estetic, şi plasticitatea materialului, şi efectul eclerajului şi să mai ai un pic de contact şi cu drama... Complicat, multe lucruri care trebuie puse cap la cap! Apoi mai e relaţia unei echipe care lucrează pentru finalizarea unui spectacol... E o continuă provocare! Tot timpul mai e ceva de căutat, te redescoperi şi pe tine şi domeniul. Te păstrează „fresh”, în zona aceea a tânărului studios! S-ar putea să mă sprijin în baston şi încă să mai caut!

Cum regăsiţi Craiova? Ce legături mai păstraţi cu oraşul... poate cu lumea lui artistică?

Am reuşit să mă mai întâlnesc cu vreo doi colegi de liceu... Fiind plecat demult, multe lucruri îmi sunt noi aici. Greu regăsesc vechile străzi, sunt multe clădiri renovate. Uneori am însă impresia că bucla asta în timp n-a fost şi mă simt acelaşi tinerel care a rătăcit o stradă în drumul dintre casă şi liceu. Şi mă mai năvălesc nostalgiile amintindu-mi că aici era aşa, dincolo, prin parc, altfel... Cred că sunt vreo 7-8 ani de când n-am mai venit sau vizitele au fost de câteva ore, am trecut repejor.

Vă aflaţi pentru prima dată la Festivalul „Puppets Occupy Street”. Cum vă place?

Ce-mi place... că e o formă de a încuraja mişcarea tinerilor, a trupelor independente în principal. Automat, prin reunirea lor în acelaşi loc, e un schimb de experienţă care ar trebui să le aducă la toţi un surplus valoric. Şi e bine că se poate întâmpla şi în ani din ăştia mai tulburi. Sper ca de-acum înainte să menţin festivalul în programul meu... în anii trecuţi mereu s-a suprapus cu altceva.

Aţi coordonat la această ediţie, împreună cu prof. univ. dr. Oana Leahu – cu care sunteţi coleg la Universitatea de Arte din Târgu Mureş –, două ateliere dedicate profesioniştilor din teatru, cu întâlniri pe parcursul a şase zile. Cum s-a desfăşurat atelierul dvs.?

Sincer, am vrut să fie un fel de recapitulare a fenomenului pe care toţi l-au studiat în anii de facultate, o reîmprospătare a vechilor informaţii. Dar şi un schimb de idei. N-am venit cu un suport impus, ci am abordat ce a interesat pe fiecare, ce îi este de folos. Am însoţit atelierul de o expoziţie cu elemente din mai multe spectacole, pe care am considerat-o binevenită – ca exemplificare, dar şi ca încurajare în căutări. Am legat-o de formele de visare, de cum îţi imginezi un spectacol. Între cum visezi o formă şi cum o transpui diferenţa e dată de materialele în care reuşeşti să îl aduci în forma lui de expresie cât mai aproape de ideea originală, de forma visată. Şi am încercat să prezint câteva forme de visare, câteva forme de expresie, cu materiale care ne bucură pe moment, pentru că se comportă foarte bine, dar în timp îmbătrânesc foarte repede. Şi tot căutăm rezolvări ca să putem păstra cât mai mult un spectacol, să nu trebuiască reparate prea des elementele de uzură, cele de decor care mai cedează la folosirea în scenă, la transport. Probleme de-astea de culise, cu care nu obosim publicul, el vede totul frumos, relaxat!

Cu bucuria întâlnirii la Craiova şi speranţa revenirii dvs. aici la fiecare din următoarele ediţii „Puppets Occupy Street”, mulţumesc!

PUPPETS STORY

 A făcut un hobby din artele vizuale – realizează schiţe de modă, decoruri, costume şi machiaj pentru producţii scenice şi, de curând, şi-a pus semnătura pe un album de fashion design, intitulat „VISION by F.R.”. Iar în domeniul muzical a făcut carieră: este asistent universitar doctor la Universitatea „Ovidius” din Constanţa – Facultatea de Arte, catedra de canto clasic, este interpret – bas-bariton şi solist pianist, este autor şi co-autor de volume de specialitate. Radu Corneliu Făgărăşan spune însă că îl ajută să îmbine cele două mari pasiuni, „pentru că domeniul în care eu activez, opera, reprezintă un spectacol sincretic, în care se întâlnesc toate artele”.

Craiovenii i-au putut admira peste 100 de creaţii în cadrul a două expoziţii personale prezentate cu prilejul „Puppets Occupy Street” – Masquerade Edition 2020: una cuprinzând schițe ce se regăsesc în albumul „VISION by F.R.”, cealaltă – schițe de costume și decoruri din proiectul viitorului spectacol „Don Quijote”. „Ştiam că există acest festival, unde atmosfera este plăcută şi unde se întâmplă lucruri deosebite, dar nu am participat la el. Acum, că am ajuns, pot spune că este inedit, într-adevăr!”, afirmă Radu Corneliu Făgărăşan.

Este licențiat al Facultății de Muzică din Brașov şi doctor în Muzică la Universitatea Națională de Muzică din București. În 1998, pe când era în anul al III-lea de facultate, a fost colaborator al Teatrului Liric din Braşov, ocupându-se de machiajul corector de scenă al artiştilor interpreţi. Un an mai târziu primea propunerea de a crea machiaje de compoziție la spectacolul pentru copii „Fata Moșului cea Cuminte” de Florin Comișel, care face parte şi azi din repertoriul teatrului. 

Albumul „VISION by F.R.” are ca punct de plecare tot o pasiune: schiţa de modă. A fost publicat în decembrie 2019, la Editura Muzicală din Bucureşti, sub motto-ul „What is life? It’s just an illusion”, şi cuprinde desene realizate începând cu anul 1994 până în 2016. Lucrările sunt prezentate pe colecţii distincte, în ordine cronologică, iar 73 dintre ele au fost alese pentru expoziţia de la Craiova. În calitate de autor de carte, Radu Corneliu Făgărăşan a mai venit în faţa publicului: în noiembrie 2016 lansa la Constanţa volumul „Cântăreţii castraţi”, iar în februarie 2018 prezenta partea a doua a acestui proiect editorial inedit.  

«Orice mă inspiră, dar acelui „orice” întotdeauna îi găsesc o expresie artistică originală, care să-i surprindă de fiecare dată pe cei care intră în contact cu arta mea. Pot spune că mă inspiră tot ceea ce nu-i lumesc și este dincolo de iluzie...», declara de curând Radu Corneliu Făgărăşan pentru un site constănţean. Cât de mult l-a inspirat „Puppets Occupy Street” rămâne de văzut... poate chiar într-o viitoare expoziţie!

 

PUPPETS BLITZ

 A studiat germana în şcoala gimnazială şi intensiv japoneza în liceu. La facultate, cumva firesc, s-a îndreptat către Relaţii Internaţionale şi Studii Europene. Pentru ca în 2009 să aleagă categoric şi decisiv drumul teatrului de animaţie: a dat admitere la U.N.A.T.C. „I.L. Caragiale”, unde a urmat Facultatea de Teatru (specializarea Actorie – Păpuşi şi Marionete), un masterat, apoi un doctorat pe tema „Dramaturgia în spectacolul de animaţie”. În anul 2012, în Bucureşti, a pus bazele „Anim’Arts” – „din pasiune pentru artă şi bucuria de a aduce zâmbete copiilor, dar şi adulţilor”, iar din 2014 este nelipsită de la „Puppets Occupy Street” – „festivalul meu de suflet”, aşa cum îl numeşte. 

Andreea Ionescu este unul dintre actorii-bucurie ai copiilor din Craiova, pentru care, la Masquerade Edition (25 august – 1 septembrie 2020), a pregătit trei reprezentaţii cu spectacolul „Spiriduşul Voinic”, partener de joacă pe scenă fiindu-i chiar fiica sa, Alma, în vârstă de 9 ani. De asemenea, a coordonat două ateliere de creaţie: unul în care, cu migală, a folosit coloratele mărgele termoadezive Hama pentru a realiza împreună cu copiii mici piese de artă, altul în care i-a învăţat pe aceştia să-şi folosească imaginaţia şi îndemânarea pentru a crea din origami modular diverse obiecte decorative.

Ce te-a determinat să schimbi radical traseul profesional şi de ce ai ales păpuşile şi marionetele?

În timpul liceului, în cadrul unui stagiu de voluntariat, am luat contact cu teatrul de animaţie. Îmi plăcea, dar nu am dat importanţă în mod deosebit acestei arte. Când eram în anul al II-lea la facultate, la Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, am asistat la cursurile U.N.A.T.C. „I.L. Caragiale” ca spectator, apoi am ajutat la sunet în cadrul unui spectacol de licenţă şi m-am îndrăgostit. Fratele meu abia terminase liceul şi nu era ferm convins către ce să se îndrepte – paradoxal, oscila între actorie şi informatică –, iar când el a decis să dea admitere la U.N.A.T.C., am dat şi eu: el – la Actorie, eu – la Păpuşi-Marionete. Cred că atunci am găsit răspunsul în interiorul meu şi am avut curaj să fac ceea ce trebuia să fac de la început.

Când şi cum a apărut Compania de teatru şi evenimente „Anim'Arts”?

„Anim’Arts” a apărut în 2012, când am intrat la master – Teatru de animaţie, unde finalitatea trebuia să fie un spectacol creat de noi. Alături de colegele mele Andreea Bolovan şi Ana-Maria Caliţa, am hotărât să construim compania. Din păcate, astăzi am rămas doar eu – Andreea a plecat la Cluj-Napoca, la Teatrul de Păpuşi „Puck”, iar Ana s-a îndreptat către stand-up comedy. Sper ca într-o zi să mai reuşim să jucăm împreună!

Pentru a câta oară la „Puppets Occupy Street” şi ce te motivează să revii? Cum aprecieciezi festivalul?

Sunt de la prima ediţie prezentă la Craiova. Cred că şi dacă nu mă mai vrea festivalul, eu tot vin! Este, aşa cum spun în fiecare an, festivalul meu de suflet! A crescut foarte mult şi s-a dezvoltat frumos şi, odată cu el, şi eu, ca artist. Am primit viziuni noi, am „furat” tehnici, am cunoscut oameni nemaipomeniţi şi am legat prietenii frumoase şi durabile. Ce mă motivează? Spre deosebire de Bucureşti, aici oamenii încă se mai uită în jurul lor atunci când merg pe stradă – şi nu în telefoane! –, iar acest lucru îmi place şi îmi umple sufletul de speranţă. Oamenii şi dorinţa lor de a se bucura alături de noi de spectacole, de ateliere, de diferitele activităţi pe care le propunem. Am întâlnit copii şi părinţi care au venit de la prima ediţie, an de an. Este un festival care îţi permite să cunoşti artişti de toate felurile, încurajează interacţiunea, leagă oameni şi te motivează să nu te opreşti la ceea ce ştii, ci să mergi mai departe să descoperi în tine „frumosul”. Am primit îmbrăţişări şi mulţumiri sincere din partea părinţilor şi a copiilor în fiecare ediţie pentru ceea ce fac – se pare că e semn bun şi trebuie să mă reîntorc, nu?!

Cum a fost atmosfera la ediţia din acest an?

La început am avut emoţii, am crezut că lumea va fi reticentă, însă, atunci când au văzut că depunem tot efortul să fie în siguranţă, oamenii s-au relaxat. Toţi şi-au dorit parada, ba chiar în ultima zi a venit cineva să mă întrebe dacă respectăm acelaşi traseu... A fost dureros pe moment, dar am realizat cât de importantă era pentru ei acea parte a festivalului. A fost o ediţie grea pentru toţi, dar o bucurie că, după atâta vreme, am putut fi împreună.

„Anim'Arts” a adus trei reprezentaţii cu „Spiriduşul Voinic”. Cum ai simţit că a fost primit spectacolul de publicul craiovean?

În 2014 am jucat acest spectacol în formula în care l-am construit cu fetele. Anul acesta am făcut o variantă atipică. Am jucat alături de fiica mea, care are 9 ani şi care a primit multe aprecieri. A fost o experienţă extraordinară şi a fost primit foarte bine! M-am bucurat să joc din nou – nu am mai jucat din 2016 în cadrul festivalului şi îmi era dor!

Pe parcursul a patru zile, ai coordonat un atelier de mărgele Hama. Ce sunt acestea, de unde ştii să le foloseşti şi cum ajută jocul cu ele la dezvoltarea creativităţii?

Este al patrulea an când coordonez acest atelier de margele Hama. Le-am descoperit când am rămas însărcinată şi m-au fascinat. Sunt mărgele pe care le aşezi pe plăcuţe cu ţepuşe şi, dacă le presezi cu fierul de călcat, se topesc şi se lipesc între ele. Îmi plac lucrurile migăloase, iar aici fiecare mărgea trebuie aşezată cu grijă pe plăcuţă. Aşadar, dezvoltă imaginaţia şi răbdarea, în mod special, iar copiii se bucură la final că obiectele pe care le-au făcut le rămân lor. Anul acesta a fost un pic dificil, cu distanţarea şi cu mănuşile pe mâini, dar am scos-o la capăt. 

În fiecare an, din 2016, de când am început acest atelier, am încercat să fac cu copiii altceva decât bărcuţă, avion şi solniţă. Am avut şi poveşti, am încercat să îi provoc să îşi depăşească limitele – în 2016 am făcut cu ei un dragon format din 32 de piese, pe care le-au împăturit cu grijă şi răbdare. Copiii se bucură de tot ce este nou şi au disponibilitatea să încerce. Anul acesta, pentru că ar fi fost dificil să plieze în condiţiile date, am ales modele un pic mai simple, dar spectaculoase, cu ajutorul cărora am făcut competiţii. La început am avut 2 copii pe lista de înscrieri, însă după primul atelier am avut locurile ocupate în fiecare zi. Toţi copiii au rămas la toate atelierele mele şi au venit cu mult entuziasm pentru noi provocări!

Mulţumim, Andreea Ionescu şi „Anim'Arts”, pentru felul în care alegeţi să împărtăşiţi cu ceilalţi bucuria „Puppets Occupy Street”!

PUPPETS STORY

 „Sunt un copil de 44 de ani şi refuz să mă fac om mare!”. Astfel îşi începe prezentarea Oana Popa, „profa” de la „Şcoala de joacă”, aşa cum o cunosc foarte mulţi. Şi-a folosit întreaga experienţă – studii la U.N.A.T.C. „I.L. Caragiale” din Bucureşti, secţia Păpuşi-Marionete, 25 de ani în radio şi televiziune şi multe emisiuni cu şi despre copii – şi a pus bazele acestui proiect de educaţie prin teatru, joacă şi meşteşug. Iar în cadrul lui, în 2014, a pus în mişcare „Caravana de joacă”.

Prima oprire avea loc chiar la ediţia-pilot a Festivalului „Puppets Occupy Street”! De-atunci şi până azi, Oana Popa a revenit în fiecare an la Craiova. „Când plec de-aici, rezerv deja în agenda mea perioada 25 august – 1 septembrie din anul următor”, afirmă. Ce face „Caravana de joacă”? Merge din loc în loc prin toată ţara şi dă jocurile de ieri copiilor de azi. Pentru că Oana Popa nu concepe copilăria cu jocuri pe calculator sau cu ochii în telefon, ci... în aer liber, explorând, consumând energia, legând prietenii.

Desigur că „Şcoala de joacă” şi-a făcut auzit imnul şi la Masquerade Edition 2020, doar că de această dată şi-a adaptat programul regulilor de distanţare fizică. Iar Oana Popa şi copiii care au crescut sub ochii ei în ultimii 7 ani s-au lipsit cu greu de obişnuitele îmbrăţişări...

Despre „Caravana de joacă” Oana Popa ar putea povesti... mult şi bine! Pentru că are amintiri de prin toată ţara, unde s-a jucat cu peste 100.000 de copii şi părinţi! „Caravana de joacă” este evenimentul „Şcolii de joacă” – un proiect al Asociaţiei de Dezvoltare Personală „Grigore Popa”, pe care a înfiinţat-o în noiembrie 2013 şi care poartă numele tatălui său, regizor, stins din viaţă pe când era încă studentă. «„Şcoala de joacă” s-a născut dintr-o disperare a mea, văzând că tabletele şi telefoanele acaparează copilăria şi că cei mici nu mai sunt în stare să sară un şotron, pentru că nu se pot concentra să nimerească un pătrat fără să-i atingă marginile. Aşa încât mi-am promis că mă voi lupta cu această tehnologie până când îi voi conştientiza pe părinţi că nu are nimeni dreptul, indiferent de vremuri, să fure copilăria. Orice tehnologie performantă ar apărea, oricare ar fi viitorul acestei lumi, copilăria trebuie să rămână la locul ei. Nu poţi să înlocuieşti perioada de joacă afară cu apăsatul pe butoane!”, spune Oana Popa.

La „Şcoala de joacă” – proiect de educaţie prin teatru, joacă şi meşteşug – se fac cursuri de educaţie prin teatru, dar se duce mai departe şi povestea oalelor din lut, se desfăşoară ateliere de broderie. Şi se face din tehnologie un aliat pentru joacă în lumea reală! Dorinţa este de a-i educa pe copii într-un mod relaxat, practic și plăcut, prin joacă și activități ce îmbunătățesc dexteritatea, mobilitatea, motricitatea, expresivitatea, socibilitatea, controlul emoţiilor, abilitatea de a vorbi în public şi multe altele. Pentru că joaca este prima şi cea mai importantă formă de educaţie! 

„Părinţii trebuie să conştientizeze că locul copiilor e în copilărie. E păcat ca noi, adulţii, să le călcăm în picioare perioada asta şi să le punem tableta în mână numai ca să scăpăm de ei şi să fie linişte în casă! Apoi, şi protecţia exagerată a părinţilor îi afectează pe copii. Ei au nevoie să fie liberi, să îşi consume energia. Şi chiar să aibă parte de mici accidente, pentru că vor şti data viitore să se ferească. Pe mine, jocurile copilăriei din faţa blocului m-au format ca adult: învăţ să respect reguli sau să trişez, când e cazul, să interacţionez, să comunic... Lucruri care acum nu se mai întâmplă”, mai spune Oana Popa.

Zeci şi zeci de copii au crescut, timp de 7 ani, sub ochii ei şi revin împreună cu părinţii la „Caravana de joacă” ori de câte ori ajunge în Craiova, la festivalul copilăriei. „Anul acesta a fost o provocare pentru mine – şi ca actriţă, şi ca partener de joacă. Însă încerc să iau partea bună a lucrurilor şi să mă gândesc că ni s-a dat această perioadă ca să învăţăm să ne zâmbim cu ochii şi să ne înţelegem din priviri, să vorbim mai puţin, să avem mai multă grijă de cel de lângă noi. Mi-au lipsit îmbrățisările şi pozele cu copiii... Este prima ediție din cele 7 când n-am avut voie să îi îmbrățișez pe cei mici și să facem poze ținându-ne în braţe! Îmi doresc ca anul viitor să punem joaca la locul ei: afară, alergând, bătând mingea sau sărind coarda!”, a mărturisit Oana Popa. Toţi îşi doresc, „profa”! Pentru că tare le mai place la şcoala ta şi celor mici şi celor care... refuză să se facă oameni mari!